Date geografice

Despre locuitorii comunei Dudeştii Vechi şi originea lor.

 ’’ Mintea şi experienţa ne arată că nici un popor nu poate să fie moral dacă nu are credinţă.’’ (Washington)

Primii locuitori ai comunei Dudeştii Vechi după eliberarea Banatului de sub dominaţia otomană au fost bulgarii pavlicheni catolici, care îşi au limba, scrisul şi cultura lor. Din aceste căteva cuvinte sesizăm că primi locuitori ai acestei comune sunt ceva neobişnuit şi unic cea ce este o raritate. Ei sunt bulgari dar nu bulgari obişnuiţi, ci bulgari pavlichieni, şi chiar că sunt bulgari, care in general sunt de religie pravoslavă, aceşti bulgari sunt romano-catolici. Pe lîngă toate acestea aceşti bulgari îşi au limba proprie, scrisul propriu şi cultura lor specifică, total diferită de a bulgarilor din Bulgaria De acea este indicat să încercăm prin cele scrise în documentele cum este Historia domus de la parohia din Dudeştii şi altele să înţelegem cum a ajuns acest popor intro astfel de situaţie aparte.

Originea primilor locuitori ai comunei Dudeştii Vechi

Din documentele existente rezultă că strămoşii bulgarilor pavlicheni provin din Bulgaria. În „Historia domus” sunt menţionate acele locuri din care provin bulgarii pavlicheni: “după cum spun bătrânii, acest popor îşi are originea în localităţile de lângă Nicopole (Belene, Oreš, Trančevica si altele)”.

Despre aceste localităţi există date din secolul al XVI-lea. În timpul acela Bulgaria era sub dominaţia imperiului otoman, iar efortul bisericii catolice dea lucra în aceste părţi al imperiului a fost in zadar. În acel timp Sfântul Părinte a trimis o scrisoare episcopului din Constantinopol in care acesta era rugat să afle care era situaţia catolicilor din Bulgaria, dar mai ales era rugat să-i caute pe bulgarii pavlicheni de lângă Dunăre „care sunt supuşi sfântului scaun“. Iată, deci, că la Roma in anul 1581 se ştia de existenţa bulgarilor pavlicheni catolici.

Cel care a pornit în căutarea lor a fost călugărul Ieremia Arsegno. Acesta a ajuns până la Silistra şi Provadija, dar neputând merge mai departe, după cum marturiseşte în scrisoarea lui, a aflat de la nişte vânzători ambulanţi care se numeau Lukarici şi Marinici, că în jurul oraşului Nicopole există vreo 20 de localităţi în care trăiesc bulgari pavlicheni care spun că „credinţa lor izvorăşte de la Roma şi că Sfîntul Părinte este conducătorul suprem al acestei religii”. Aceste rânduri mărturisesc clar că aceşti bulgari pavlicheni erau catolici.

Mai târziu, în anul 1585 imperiul otoman a permis călugărilor franciscani să-i caute pe catolicii din Bulgaria şi să-i slujească. Aceştia, mai întâi, i-au găsit pe bulgarii catolici din Ciprovec şi din satele Železna, Klisura si Kopilovci. Apoi au pornit spre nordul Bulgariei, spre Nicopole, acolo găsindu-i pe bulgarii pavlicheni. Bulgari pavlichieni ca să fie siguri că aceşti călugări sunt trimişi de Sfîntul Părinte, câţiva dintre ei s-au dus cu călugărul Petar Solinat la Roma, şi numai după ce Papa Clement al VIII-lea le-a confirmat că sunt trimişi de el, i-au acceptat şi i-au primit în mijlocul lor că să-i slujească.

După câţiva ani, călugării franciscani au ridicat şcoli în Ciprovec şi Trančevica, iar de aici erau trimişi tineri la Roma ca să studieze teologia. În anul 1608 Sfîntul Părinte înfiinţează episcopia din Sofia şi îl sfinţeşte pe Peter Solinat episcop. Mai târziu sunt înfiinţate alte două episcopii, în Nicopole şi Marianopolci. Datorită faptului că multi tineri bulgari au fost sfinţiţi preoţi, majoritatea localităţilor aveau preot-paroh. Şcolile ridicate, preoţii, dar mai ales biserica i-au ajutat pe aceşti bulgari să progreseze din punct de vedere cultural iar localităţile lor să fie supranumite „floarea Bulgariei”.

De ce bulgari pavlicheni?

Termenul „pavlichean” îşi are originea în numele propriu Paulus. Mai multe comunităţi întemeiate de cineva care purta numele Paulus s-au numit „pavlicheni”. În Noul Testament se menţionează că acei creştini botezaţi de Sfîntul Petru s-au numit „petrinari”, iar cei botezaţi de Sfîntul Paul, „pavlicheni”.

În Ungaria există un ordin călugăresc întemeiat de un anume Paulus şi din acest motiv acest ordin se numeşte „ordinul călugăresc pavlichean”. Tot aşa în Asia, în secolul al VII-lea, a apărut o erezie fondată de un anume Paulus, numită „pavlichenism”.

În privinţa atribuirii numelui „pavlicheni” bulgarilor din jurul oraşului Nicopole există două explicaţii. Prima ar fi aceea că mulţi istorici leagă numele „pavlicheni” de erezia din Asia. Despre aceştia se ştie că au fost sirieni şi armeni şi că au dus multe războaie cu împăratul din Constantinopol. Dar bulgarii pavlicheni nu au nici o amintire în legătura cu aceştia, cu limba lor, cu istoria lor şi mai ales niciodată nu au crezut în dualism, ca pavlichenii din Asia.

A doua explicaţie, pe care o amintesc bulgarii pavlicheni şi care se regăseşte şi în „Historia domus” este următoarea: Bulgarii au fost increştinaţi în timpul împăratului Boris I (866) de către doi episcopi trimişi de Papa Nicolae I. Aceştia se numeau Formosus şi Paulus. După ce i-au increştinat pe bulgari au introdus liturghia de rit latin. Mai târziu, bulgarii increştinati au ajuns sub jurizdictia patriarhului din Constantinopol. El a numit în Bulgaria alţi episcopi, care au fost greci şi care au introdus liturghia de tip bizantin. După câţiva ani Formosus s-a întors la Roma unde a fost ales Papa. Despre Paulus nu se aminteşte că ar fi părăsit Bulgaria. Din acest motiv se poate afirma ca aceşti credincioşi ai lui, care în continuare ţineau liturghia de tip latin, erau numiţi de ceilalţi bulgari, bulgari pavlicheni.

Unde şi cum au trăit strămoşii noştri în Bulgaria

Una din localităţile de unde provin strămoşii bulgarilor pavlicheni este Belene. Această localitate este amintită în cele mai vechi documente ca o localitate pavlicheană. Pentru prima dată este amintită în anul 1581 într-o scrisoare în care se spune că „lângă Dunăre, de la Nicopole până la Ruse există 12 localităţi în care trăiesc bulgari pavlicheni iar una din acestea este Belene”.

Primele documente în care se găsesc mai multe date despre Belene sunt scrisorile episcopului Solinat care încă în timpul imperiului otoman a vizitat această localitate. După cum el însuşi mărturiseşte, a găsit în Belene 130 de case de pavlicheni. A rămas un timp cu ei, le-a predicat şi a botezat aproape 500 de suflete. A ridicat o biserică şi a lăsat în urma lui 3 preoţi. Toate acestea se întâmplau în anul 1611.

Cele mai multe date despre Belene se regăsesc în însemnările unui alt episcop, Petar Bogdan Bakşev, care în 1640 scria următoarele: „ în 12 octombrie am vizitat Belene, care se găseşte pe malul Dunării, la 30 de mile mai jos de Nicopole. Este cea mai frumoasă localitate dintre toate celelalte ale bulgarilor pavlicheni, deoarece în jurul acesteia există ape în care se poate pescui, câmpii întinse cu grâu şi fân. Lângă Belene, în Dunăre există insula lungă de vreo 15 mile în care există râuri şi livezi. Aici localnicii îşi ţin animalele: boi, cai şi oile.

În sat există o biserică din lemn, ridicată pe malul Dunării, lungă de 11 paşi şi lată de 6 paşi care îşi are hramul de Ridicarea la cer a Sfintei Fecioare Maria. Această biserică a fost renovată de preotul Martin al cărui mormânt se află la intrarea în biserică, tot acolo fiind înmormântaţi şi alţi doi preoţi. În sat există 760 de suflete, care iau parte la sfânta împărtăşanie şi 162 de copii pavlicheni. ”

Din cele menţionate de episcopul Bakşev, se poate observa că Belene a fost o localitate destul de mare. Oamenii se ocupau cu creşterea animalelor, cu agricultura, mai târziu devenind cunoscuţi si pentru cultura viţei de vie.

În anul 1647 Sfîntul Părinte înfiinţează o episcopie numai pentru bulgarii pavlicheni din partea de nord a Bulgariei şi îl numeşte episcop pe Filip Stanislavov. Acesta a fost sfinţit cu titlul episcop de Nicopole, dar el nu a stat acolo, ci un timp a locuit în Trancevica iar apoi în Belene. Totodată numele lui Filip Stanislavov este legat de tipărirea primei căţi în limba bulgară: „Abagara”.

Acum Belene este un oraş în care trăiesc bulgari şi de alte confesiuni. O dovadă că în Belene există şi acum bulgari pavlicheni catolici sunt cele două biserici mari, dar mai ales numele de familii, care sunt comune cu cele ale bulgarilor din Dudeştii Vechi: Spásov, Brátán, Válkov, Kukov, Drágjinov, Dámjánov, Kojov, Mirčov etc.

Trančevica

A doua localitate de unde provin strămoşii bulgarilor din Dudeştii Vechi este Trančevica sau Trančovene. Aceasta localitate este amintită pentru prima dată de episcopul Solinat, care în 1609 a ajuns în localităţile pavlichene din partea de nord a Bulgariei. Din însemnările lui rezultă că după ce a stat un timp în Petikladenci s-a dus şi în localitatea vecină Trančevica. Aici a botezat 200 de suflete. Deoarece numărul bulgarilor din Trančevica era mic, după plecarea lui, preotul din Petikladenci a fost acela care se ducea din când în când să-i slujească.

În anul 1640 un alt episcop a ajuns în aceasta localitate. Este vorba de episcopul Petar Bogdan Bakşev, cel care a vizitat şi localitatea Belene. Acesta în însemnările lui scrie următoarele despre Trančevica: „pe data de 3 octombrie 1640 am vizitat localitatea Trančevica, care se găseşte pe malul râului Osam. Ocupaţiile localnicilor sunt identice cu cele ale locuitorilor din Belene. Aici există o biserică din lemn neacoperită, lungă de 6 paşi şi lată de 5 paşi, care îşi are hramul de Înălţarea la cer a lui Isus Cristos. A existat un catolic care a dorit să facă acoperişul bisericii, dar din cauza faptului că pentru aprobare turcii i-au cerut o sumă prea mare, biserica a rămas fără acoperiş. În sat există 170 de suflete care iau parte la sfânta împărtăşanie şi 30 de copii”.

Din aceste însemnări care sunt mai recente cu 31 de ani decât primele se poate observa că Trančevica a rămas neschimbată. Deosebirea este aceea că acum există o biserică, dar fără acoperiş şi un preot. Numărul locuitorilor este acelaşi ca şi cu 31 de ani în urmă, 200 de suflete. Trančevica a cunoscut vremuri mai bune după ce s-a înfiinţat episcopia din Nicopole, după anul 1647. Filip Stanislavov după ce a fost sfinţit episcop a considerat că e mai bine să nu stea în Nicopole unde în vremea aceea erau foarte mulţi turci ci a preferat să se retragă în liniştita localitate Trančevica.

Imediat după ce s-a stabilit în Trančevica a ridicat o şcoala pentru copiii pavlicheni, şi după cum a rămas însemnat, aceasta şcoala era un „bellisimo colegio”. Toate acestea se întâmplau în anul 1650. După ce episcopul s-a mutat în Belene, şcoala a funcţionat în continuare în Trančevica. Deoarece Filip Stanislavov a locuit un timp în Trančevica, se poate afirma că în timpul acesta a restaurat şi biserica. Trančevica este locuită astăzi de aproape 1000 de bulgari pavlicheni catolici iar o parte din numele de familie se regăsesc şi în Dudeştii Vechi; Márkov, Račov, Konkov etc.

Oreš

După cum s-a amintit mai sus, „Historia domus” prezintă acele locuri de unde provin strămoşii bulgarilor din Dudeştii Vechi dar aminteşte ca si din alte localitati. Una din aceste localităţi este Oreš. Nu este greu de închipuit că unii din strămoşii bulgarilor din Dudeştii Vechi provin de aici, deoarece Oreš este foarte aproape de Belene şi Dunare. Există aici nume de familii care se regăsesc şi în Dudeştii Vechi; Kojov, Kukalánov, Penjov, Petrov, Lázárov, Ránkov, Angjelov, Nákov, Kárádjov, Sofránov, Sebastiánov, Tátov, Jonkov etc.

Primele date despre localităţile pavlichene din timpul imperiului otoman datează din 1581. În aceste documente este amintită şi localitatea Oreš, ca una bulgară pavlicheană. În anul 1604 episcopul Peter Solinat a ajuns şi în aceste locuri. El menţionează că în Oreş existau 70 de case şi vreo 400 de suflete. Toţi erau pavlicheni şi după cum el însuşi mărturiseşte a fost primit ca un înger iar călugării care îl însoţeau ca apostoli, ceea ce demonstrează că aceşti oameni aşteptau de mult să ajungă în localitatea lor un preot care să-i slujească.

După 36 de ani, episcopul Bogdan Bakşev a vizitat această localitate. Iată ce spune el: „În 1640, pe data de 15 octombrie am vizitat localitatea Oreš, care se găseşte puţin mai departe de malul Dunării. Locuitori aceastei localităţi trăiesc ca şi cei din Belene din pescuit, creşterea animalelor şi cultura viţei de vie. Aici trăiesc 400 de suflete care i-au parte la sfânta împărtăşanie şi 80 de copii. Biserica este din lemn, are o lungime de 10 paşi şi o lăţime de 5 paşi, iar în jurul ei sunt case turceşti. Ea îşi are hramul de Sfântul Gheorghe. Acum este descoperită şi năruită…”. Localitatea Oreš există şi acum fiind una catolică. Biserica este îngrijită şi frumoasă iar 2 preoţi îi slujesc pe credincioşi.

De ce şi-au părăsit bulgarii pavlicheni locurile natale

În anul 1688 bulgarii catolici din Ciprovec şi din împrejur, încurajaţi de austrieci s-au ridicat împotriva turcilor. Armatele austriece, care au fost aproape de Bulgaria, nu s-au grăbit să le ofere ajutor bulgarilor şi aşa turcii i-au învins. Mulţi au murit, iar alţii au fost luaţi de turci în robie, iar marea majoritate a fugit în Oltenia .Aici domnitorul Matei Basarab le-a permis să se stabilească în Craiova, Brădiceni şi în Râmnic.

După aceasta turcii s-au hotărât să-i prindă pe toţi preoţii şi episcopii catolici. Din cauza aceasta, ei au fost nevoiţi să părăsească Bulgaria, astfel localităţile din jurul oraşului Nicopole rămânând fără preoţi. Nu după mult timp turcii încheie o înţelegere cu austriecii, iar bulgarii catolici fugiţi în Oltenia se resemnează în privinţa reîntoarcerii lor în Bulgaria. De aceea se hotărăsc să rămână mai mult timp în aceste locuri. Prima problema care trebuia rezolvată era numirea unui episcop. Sfîntul Părinte îl sfinţeşte pe Nicola Stanislávič episcop de Nicopole şi al Olteniei. Dar acesta neputându-se duce în Bulgaria i-a rugat pe credincioşii din acele locuri să părăsească Bulgaria şi să se stabilească şi ei în Oltenia. Multe familii din Belene, Trančevica, Oreş au trecut Dunărea şi au ajuns în Oltenia. Aici au primit pământ şi permisiunea de a-şi întemeia o localitate, care ulterior se va numi Iurit. Şi-au construit case şi au ridicat o biserică unde avea ca paroh pe preotul croat, Blasius Christofor Mili, care în scurt timp a învăţat limba lor.

În 1737 a pornit un nou război între austrieci şi turci. Bulgarii din Oltenia convinşi că vor scăpa de jugul otoman, astfel putându-se întoarce în patria lor natală, formează o armata cu scopul de a-i ajuta pe austrieci. Însa acest război nu a adus mult dorită eliberare. Austriecii s-au hotărât să-şi retragă armatele din Oltenia şi să apere Ardealul. Nicola Stanislávič presimţind că bulgarii vor ajunge din nou sub dominaţia otomană, le propune să părăsească Oltenia şi să se stabilească în Banat. Astfel bulgarii catolici din Craiova au pornit cu armatele austriece în Ardeal, iar cei din Iurit au pornit spre Banat.

Drumul spre Banat

Bulgarii pavlicheni din localitatea Iurit în frunte cu primarul Nicola Kačamaga şi preotul Christofor Mili şi-au încărcat căruţele, luând cu ei ce se putea şi au pornit spre Banat. S-au grabit să treaca prin Orşova, deoarece armatele turceşti se apropiau. În Mehadia au făcut popas, iar pe data de 5 noiembrie 1737 au fost botezaţi aici doi gemeni: Magdalena şi Matei. De aici au trimis câteva persoane în Banat pentru a cere permisiunea de a se stabili aici. Trimişii au fost: Nicola Kačamaga, Todor Budurov, Petru Velčov, unul Živcov şi unul Roncov.

Aceştia împreună cu episcopul Nicola Stanislávič s-au înfăţişat guvernatorului Banatului care la vremea respectivă era Neupert. El le-a permis bulgarilor de a se stabili în Banat şi le-a propus să aleagă între Vinga şi Dudeştii Vechi. Trimişii au dorit înainte de toate să viziteze aceste două locuri şi numai după aceea să aleagă. După ce au vizitat ambele locuri au hotărât să se stabilească în Dudeştii Vechi. Drumul din Mehadia până în Dudeştii Vechi era destul de lung, iar din cauza frigului (era deja sfârşitul lui noiembrie) au rămas pe perioada iernii în Recaş. O dovadă că pe perioada iernii au rămas în Recaş este faptul că pe data de 1 decembrie a fost botezat un copil, Stana, fiica lui Márkov Mihael si a lui Stankov Petronela, fapt înscris în cartea în care erau înregistraţi copiii nou-născuţi. Ultimul botez consemnat la Recaş a fost pe data de 13 februarie. Imediat după sosirea primăverii, au pornit spre Dudeştii Vechi. Ei au ajuns in Dudeştii Vechi pe la sfârşitul lunii februarie, deoarece pe data de 3 martie a fost înregistrat primul botez în in Dudestii-Vechi in persoana copilului lui Rusinov Ioan şi Dobra.

În „Historia domus” este consemnat faptul că locurile în care au ajuns erau pustii. Aici au găsit doar un turn dărâmat. Se spune că guvernatorul Banatului i-a ajutat pe nou veniţii, dându-le pământ, seminţe pentru a-l putea cultiva şi permisiunea de a tăia copaci din pădurea Cenadului ca din ele să-şi ridice case.

Din cauza holerei, care s-a abătut asupra bulgarilor în anul 1738, au murit 294 de persoane. Trei ani mai târziu, în 1742, preotul Christofor Mili a făcut un recensământ, din care a rezultat că la data respectivă în Dudeştii Vechi erau 172 de familii şi 1689 de persoane. Deci, se poate spune că în momentul sosirii în aceste locuri, numărul bulgarilor era aproape de 2000.

Viaţa bulgarilor pavlicheni în Banat

După ce s-au stabilit în comuna Dudeştii Vechi (anul 1738) bulgarii au primit toate cele de trebuinţă pentru a-şi putea începe viaţa. În primul rând şi-au ridicat case din lemn iar imediat în anul 1738 au construit o biserica, tot din lemn, în care sfintele liturghii erau ţinute de parohul lor, Blazius Christofor Mili.

Producţia obţinută din pământul pe care îl lucrau era vândută în Austria. În anul 1745 cu sprijinul bisericii au ridicat o şcoala. În acest timp, pe lângă cei 2000 de locuitori cât număra comuna Dudeştii Vechi, au venit şi alţi bulgari pavlicheni. Aceasta se poate observa din recensământul făcut în anul 1802, în care apar 54 de nume de familii noi faţă de cel făcut în anul 1742. Iată câteva nume de familii: Augustinov, Angjelov, Bártulov, Gánčov, Ghergulov, Hájlemás, Karábenčov,, Kátárov, Lázárov, Mánjiov, Mlekov, Nákov, Rádulov, Stoiánov, Telbis, Topčov, Viruzábov, Velčov, Jivkov etc.

„Historia Domus” atîtă aminteşte că şi după anul 1745 s-au stabilit la Dudeştii-Vechi familii de bulgari pavlichieni. Aceste familii de bulgari pavlichieni iniţial s-au stabilit în Craiova pe linga bulgarii din Ciprovec. În 1737 au părăsit Craiova şi au fugit în Ardeal, iar apoi au venit în Banat stabilindu-se în Vinga. După cum este menţionat în „Historia Domus”, de aici, în anul 1745 mulţi dintre ei au venit în Dudestii Vechi la rude şi cunoscuţi.

În anul 1767 cu sprijinul „excelsae camerae” bulgarii din Dudeştii Vechi şi-au ridicat o noua biserică, din cărămizi. Un timp bulgarii pavlicheni din Dudeştii Vechi au trăit destul de bine, dar din cauza numărului lor care creştea şi a pământului care devenea tot mai puţin, mulţi dintre ei au plecat şi au întemeiat localităţi în alte locuri în care statul le-a dat pământ. Acestea se întâmplau la sfârşitul secolului al XVIII-lea.

Prima localitate în care s-au stabilit bulgarii pavlicheni din Dudeştii Vechi a fost Modoş, în anul 1779. Nu se ştie câte familii au venit aici, dar în anul 1910 în Modoş trăiau 450 de bulgari pavlicheni. În anul 1820 alte familii părăsesc comuna Dudeştii Vechi, ele primind pământ în Kanak. Acolo în anul 1910 existau 520 de suflete. După 20-22 de ani, alte familii pleacă din Dudeştii Vechi. Acestea in anul 1842 au întemeiat localitatea Breştea, iar o parte dintre ei s-au stabilit în Denta.

În 1846 statul a dat pământ lângă Dudeştii Vechi, iar bulgarii au întemeiat aici o localitate care poarta numele de Colonia Bulgară. Din recensământul din 1910, rezultă că aici trăiau 353 de bulgari pe lângă cei 338 de unguri şi cei 123 de şvabi. Între anii 1866-1867 alte familii s-au stabilit in Gjurgjevo şi în Skorenovac, localităţi care se află aproape de Belgrad.

După eliberarea Bulgariei de sub dominaţia otomană, acele familii din Dudeştii Vechi care nu aveau pământ s-au reîntors în patria natală deoarece puteau primi câte 60 de ha de pământ. În Bulgaria au întemeiat următoarele localităţi: Dragomirovo (1883), Bardarski Geran (1887), Gustile şi Bregare (1889).

Cea mai mare emigrare din Dudeştii Vechi s-a petrecut în timpul regimului comunism. Regimul comunist a luat pământurile gospodarilor bulgari, iar aceştia au fost nevoiţi să-şi părăsească locurile natale şi so-şi caută în alte locuri existenîa. Din cauza colectivizării şi a banilor foarte puţini pe care îi câştigau în colectivul, mulţi au plecat în alte locuri, mai ales dintre cei tineri.

Dacă la vremea respectivă comuna Dudeştii Vechi număra 6500 de persoane, astăzi mai există 2400-2500, iar dintre aceştia cei mai mulţi sunt bătrâni.

Limba şi cultura bulgarilor pavlicheni

Un fenomen interesant care s-a petrecut în istoria bulgarilor pavlicheni este faptul ca şi-au păstrat identitatea, adică limba şi cultura.

De ce „fenomen“?

În primul rând pentru că niciunde în Europa nu există comunităţi de 8000-10000 de oameni care să aibă limba şi cultura lor proprie. Dimpotrivă, astfel de comunităţi îşi pierd identitatea, fiind asimilate de populaţia majoritară. De exemplu, şvabii, care cu 150 de ani în urmă s-au stabilit lângă Satu Mare au fost asimilaţi de maghiari. La bulgarii pavlicheni s-a întâmplat invers, ei şi-au păstrat limba, au îmbogăţit-o, ajungând ca aceasta sa fie considerata a doua limbă bulgară.

Despre limba bulgară pavlicheană

După cum mărturiseşte istoria, bulgarii după ce au venit din Asia şi s-au stabilit în Europa între Dunăre şi Stara Planina, s-au amestecat cu popoarele slave însuşindu-şi limba lor.

De-a lungul timpului fiecare limbă cunoaşte un proces de dezvoltare şi de transformare. Tot aşa şi limba bulgară a cunoscut acest proces iar cu trecerea timpului au apărut şi dialectele. Lingviştii bulgari au stabilit că în limba bulgară exista trei dialecte: rupcean, mizian şi trac. Miletic şi Stoicov, care s-au ocupat şi de limba bulagară pavlicheană au stabilit ca aceasta este un subdialect al dialectului rupcean.

Mai târziu în sec. XIX, după eliberarea Bulgariei de sub dominaţia otomană, au început să se înfiinţeze şcoli, astfel apărând şi limba bulgară literară, iar dialectele vorbite până atunci au început să dispară. Strămoşii bulgarilor pavlicheni din Dudeştii-Vechi, după ce şi-au părăsit ţara natală, stabilindu-se în 1738 în Banat au păstrat în continuare dialectul rupcean pe care cu timpul l-au îmbogăţit.

Cum şi-au păstrat bulgarii pavlicheni atât de mult timp limba

Cel mai important factor care a contribuit la păstrarea limbii materne a fost biserica. După cum se ştie, la început, biserica a fost singura instituţie care se ocupa de educarea copiilor. La Sinodul din Trident (1584) Biserica Catolica a stabilit ca fiecare episcopie să aibă câte o universitate iar în fiecare parohie să existe câte o şcoală.

Bulgarii pavlicheni au fost avantajaţi de faptul că aveau în mijlocul lor preoţi care vorbeau limba lor, astfel că toata liturghia era ţinută în limba bulgară.

Alţi doi factori care au contribuit la păstrarea limbii bulgare pavlichene au fost familia şi şcoala. În familii nu se vorbea altă limbă decât cea materna iar la şcoală toate disciplinele erau de asemenea predate în limba bulgară.

În cadrul procesului de dezvoltare a limbii bulgare pavlichene se pot stabili mai multe perioade:

1. Perioada de după stabilirea în Banat;
2. Perioada „trezirii“;
3. Perioada interbelică;
4. Perioada comunistă;
5. Perioada de după căderea comunismului.

Perioada de după stabilirea in Banat

Bulgarii pavlicheni au venit în Banat însoţiţi fiind de un primar şi un preot. Parohul Christofor Blasius Mili care cunoştea limba lor a inceput să ţină sfintele liturghii în biserica din lemn ridicată imediat după ce s-au stabilit. După puţin timp, parohul Blasius Mili a înfiinţat o şcoala, deoarece după cum s-a stabilit la Sinodul din Trident, fiecare preot trebuia să aibă în parohia lui o şcoală. A rămas însemnat că parohul Mili nu i-a învăţat pe copii numai să cunoască Biblia şi Catehismul, ci pe lângă aceasta „i-a învăţat să scrie, să citească şi să socotească”, toate acestea copiii învăţându-le în limba lor maternă.

Timp de 7 ani preotul Blasius Mili a fost şi dascăl. În 1745 s-a ridicat o şcoala iar învăţător a venit Nicolae Jurkovici. De atunci comuna Dudestii Vechi are şcoală, care până la primul răza fost scoala confesionala, bisericvească. Prin aceasta şcoala au trecut mai mulţi dascăli de alte nationalitati, dar trebuie amintit faptul că pe lângă aceştia, şcoala din Dudestii Vechi a avut şi dascăli bulgari pavlicheni. De exemplu, până în 1820 pe lângă dascălii Jurkovic, Lang şi Böhm au mai predat Gheorghe Subotin, Roku Velčov, Anton Piţov, Gheorghe Bábuşcov, Ioan Uzun, Bonu Mánuşov, Rafael Budur, iar mai târziu familia Topčov care a dat scolii 3 dascăli: Matei Topčov, Ladislau Topčov „seniorul” şi Ladislau Topčov „junior”.

În acest timp atât şcoala cât şi biserica s-au confruntat cu numeroase probleme. Problema şcolii era lipsa abecedarelor, iar cea a bisericii, lipsa cărţilor de rugăciune. Pentru a putea învăţa literele, la început şcoala s-a folosit de abecedarele croate. Tot aşa şi în biserică s-au folosit cărţile de rugăciune în limba croată, prima carte de rugăcine fiind „Vinac”. Unii scriitori bulgari pavlicheni au numit această periodă, „perioada croată”, pornind de la premiza că atât în şcoală cât şi în biserică se foloseau cărţi în limba croată. Dar după cum s-a spus mai sus, din aceste cărţi copiii învăţau să scrie şi să citească. În biserică rugăciunile comune erau spuse în limba bulgară pavlicheană, şi numai dacă cineva vroia să se roage în plus folosea cartea de rugăciune croată.

Tot în acest timp bulgarii din Banat au început să folosească alfabetul latin. Preoţii bulgari catolici aveau cunoştinţă de alfabetul latin înainte de a pleca din Bulgaria, deoarece mulţi dintre ei au studiat la universitatea croată din Loreto.

În concluzie se poate spune că această perioadă a însemnat şi primul pas din viaţa culturală a bulgarilor pavlicheni, deoarece ştiind să scrie, să citească şi să socotească au putut să ţină pasul şi cu celelalte naţii.

Perioada „trezirii”

La mijlocul sec. al XIX-lea minorităţile din Austria au început să ceară numeroase drepturi, iar unul dintre ele se referea la întrebuinţarea limbilor materne nu numai în viaţa de zi cu zi a oamenilor ci şi în administraţie, biserică şi şcoală.

În acest timp al „trezirii” şi bulgarii pavlicheni au dorit acelaşi lucru ca şi celelalte minorităţi. Pentru a putea beneficia de acest drept ei trebuiau să tipărească cele mai importante cărţi pentru biserică şi şcoală. Primii paşi în acest sens au fot făcuţi de preoţii Berecz Imre şi Klobučar Andrija, ajutaţi de dascălii Uzun Ioan, Mánušov Bonu şi Budur Rafael. Preotul Berecz care s-a născut în Vinga a fost în acest timp capelan la Dudestii Vechi. El a tradus „Micul catehism” în limba bulgară care în 1851 a fost tipărit.

Preotul Klobučar Andrija care timp de 19 ani a fost şi el capelan în Dudestii Vechi, împreună cu dascălii amintiţi mai sus au tipărit o carte de rugăciuni intitulată „Duhovin Glás” („Glas duhovnicesc”) în care erau trecute numeroase rugăciuni dar şi cântece traduse de Uzun Ioan, acesta din urmă compunând şi numeroase melodii pe care tinerii le cântau la şezători.

La Vinga situaţia era mai buna deoarece existau mai mulţi intelectuali. Aici dascălii au format un grup condus de Jozu Rill al cărui scop era susţinerea limbii bulgare pavlichene. Prima problemă pe care au expus-o şi care trebuia rezolvată era ortografia limbii bulgare pavlichene. În acest sens a apărut şi o carte intitulată „Balgarsku právupisanj” („Scrierea bulgară”). Imediat după aceasta au fost tipărite şi primele manuale şcolare în limba bulgară: „Pučetnica za balgarsćite nárudni škuli”, „Važbenica za balgarsćite nárudni škuli”. Pentru predarea religiei s-a tradus Catehismul şi s-a tipărit „Biblia şcolară”.

În aceeaşi perioadă, tot în Vinga preotul Kauk împreună cu dascălul Leopold Kosilkov au tradus acele părţi din Sfintele Evanghelii care se citeau duminica şi de sărbători.

Mai târziu, în anul 1873 preotul Fránc Glás a tipărit o carte de rugăciuni intitulată „Vazdiganj na Duha kantu Boga” („Înaltarea sufletului spre Dumnezeu”). În acelaşi timp a mai apărut o carte tradusă de preotul Ludovik Fişer, „Duhovna rana” („Hrană spirituală”) care cuprindea toate rugăciunile pentru anului liturgic, viaţa câtorva sfinţi, rugăciuni în cinstea sfinţilor şi toate devoţiunile de peste an. Această carte deşi avea o grosime impunatoare, 592 de pagini, se găsea aproape în toate familiile. Ea este folosită şi astăzi in anumete ocazii.

Datorită acestor eforturi, în a doua jumătate a sec. al XIX-lea, limba bulgară a început să fie folosită pe deplin atât în biserică cât şi în şcoală. Tot în Vinga, dascălul Kosilkov împreună cu alţi câţiva învăţaţi au început să publice un ziar, „Vingánskata nárudna nuvála”, care îi ţinea la curent pe localnici cu cele ce se întâmplau. În afara acestui ziar, în fiecare an apărea şi o carte calendar în care pe lângă zilele şi sărbătorile de peste an se puteau găsi diverse articole despre istoria lor, poezii, glume etc.

Toate aceste evenimente i-au „trezit” pe bulgarii pavlicheni şi i-au făcut să-şi preţuiască limba lor, aici biserica contribuind din plin. Episcopul Alexandru Bonac a hotărât ca religia să fie predată în limba bulgară pavlicheană din „Micul Catehism” si „Biblia şcolară”, iar cu prilejul administrării sacramentului sfântului mir, a predicat în bulgăreşte, gest care la vremea respectivă a contat foarte mult. Acest gest a fost o încurajare şi un îndemn adresat bulgarilor pavlichieni pentru a vorbi şi a preţui ceea ce era al lor.

Perioada interbelică

La începutul sec. al XX-lea, după terminarea primului război mondial a apărut un nou regim care a impus ca limba de predare în şcoli să fie limba română. Acei dascăli care cu câţiva ani în urmă „au trezit” spiritul bulgar pavlichean au dispărut, doar biserica rămânând locul în care bulgarii puteau vorbi limba lor maternă.

Parohul Fránc Kristofčák, imediat după terminarea războiului a tradus o carte de rugăciuni în care se puteau găsi diverse rugăciuni, pilde şi îndemnuri pentru tineri. Apoi a tradus noua Biblie şcolară si Marele catehism, cărţi care erau folosite pentru predarea religiei dar nu în limba română ci în limba bulgară pavlicheană. Tot el a înlocuit cartea de rugăciuni „Hrană spirituală“ care era destul de voluminoasă, cu una mai mică care cuprindea cele mai importante rugăciuni şi cântece.

După anul 1930 în comuna Dudeştii Vechi un grup de intelectuali condus de Karol Telbis, a început să lupte pentru ca bulgarii pavlicheni să-şi poată folosi limba maternă în şcoală, administraţie etc.

Acelaşi lucru s-a petrecut şi în Vinga. Aici Anton Lebanov, ajutat de câţiva tineri intelectuali. Ei au început să tipărească un ziar, „Banátsćija Balgarsći Glásnić”, în care se puteau găsi diverse articole privind viaţa în localităţile bulgăreşti, dar şi literatură: poezii, poveşti, glume etc. Câţiva ani acest grup a tipărit şi o carte calendar care cuprindea: întâmplări din viaţa bulgarilor pavlicheni, poezii, sfaturi pentru agricultori etc.

În aceeaşi perioadă dascălul Jáku Ronkov a scris câteva cărţi în legătură cu istoria bulgarilor pavlicheni. În prima carte a scris despre istoria bulgarilor, iar în a doua istoria bulgarilor pavlicheni. Pe lângă aceste cărţi a scris şi numeroase scenete, dintre care cea mai cunoscută este „Sedenkata” (Şezătoarea). De asemenea a înfiinţat şi un cor bărbătesc pe care l-a condus o perioadă destul de lungă.

Se poate observa că în perioada interbelică spiritul bulgar pavlichean nu s-a stins. Ziarele, cărţile tipărite, diferitele programe culturale, rugăciunile, cântecele, biserica i-au sprijinit pe bulgarii pavlicheni şi i-au ajutat să-şi păstreze şi să vorbească limba maternă în ciuda regimului naţionalist existent la vremea respectivă.

Perioada de după cel de-al doilea război mondial

După cel de-al doilea război mondial a avut loc o schimbare mai drastică decât cea de după primul război mondial. A apărut un nou regim, regimul comunist, care a naţionalizat totul şi aşa renumiţi gospodari agricultori din Dudeştii-Vechi ca şi din celelalte localităţi au rămas fără pământuri.

Oamenii s-au găsit în imposibilitatea de a mai trăi şi au fost nevoiţi să-şi caute de lucru în diferite locuri. Peste 90 de familii au fost duse cu forţa în Câmpia Bărăganului.

În primii ani ai comunismului s-a vehiculat ideea că toţi oamenii sunt egali indiferent de naţionalitate. Iată de ce în anul 1948 au fost aduşi din Bulgaria dascăli care au început să predea nu în bulgara pavlicheană, ci în bulgara literară.

Pentru bulgarii din Banat acest lucru nu a fost doar nou, ci şi neplăcut, deoarece aproape toate cuvintele trebuiau să le pronunţe altfel decât cum le ştiau ei. Pe lângă aceasta oamenii au realizat că dacă copiii lor nu cunosc şi o altă limbă atunci nu pot avea studii medii sau superioare deoarece la vremea respectivă ele nu se puteau face în limba maternă. Dacă aceşti copii nu-şi continuau studiile trebuiau să muncească la colectiv unde se câştiga foarte puţin.

Astfel, în 1955 oamenii au acceptat ca în şcoala din Dudeştii Vechi să se predea în limba română. Cei care doreau puteau să înveţe şi limba bulgară literară. În limba lor maternă nu se studia nici o disciplină. Nu mult după aceea comunismul a început să accentueze tot mai mult ideea de naţionalism, iar minorităţile au început să fie ignorate. Cărţile se scriau numai cu aprobarea partidului, iar de a tipări cărţi în limba bulgară pavlicheană nu se dădea aprobare.

Serbările organizate în cadrul căminului cultural se făceau numai dacă 80% din program era în limba română. Aceasta însemna că în limba bulgară se putea recita una sau două poezii si eventual se putea spune câte o glumă.

În tot acest timp nici biserica nu a putut face prea multe. Religia nu s-a mai predat în şcoli, ci la biserică, sâmbăta şi duminica. Pentru a putea participa la aceste ore de religie, copiii au fost nevoiţi să meargă pe ascuns. Chiar dacă practicarea religiei era liberă profesorii trebuiau să le interzică elevilor şi chiar să-i pedepsească dacă luau parte la aceste ore. Aşa că numai copiii hotărâţi să suporte batjocurile şi pedepsele profesorilor lor au frecventat aceste ore de religie.

Între anii 1941 şi 1942 au fost sfinţiţi doi preoţi bulgari pavlicheni: Karol Kalapiş şi Pater Alfons Velciov. După anul 1963 au fost sfinţiţi şi alţi preoţi bulgari pavlicheni, astfel că în toate localităţile pavlichene au ajuns preoţi de etnie bulgară pavlicheană. Cam în aceeaşi perioadă s-a înfiinţat o parohie şi la Breştea. În anul 1965 după sinodul episcopilor catolici, s-a hotărât ca toate practicile religioase să fie ţinute în limba maternă.

Înainte de căderea comunismului, liderii politici, pentru a arăta că şi în ţările comuniste practicarea religiei era liberă, au permis bisericii să tipărească cîte o cărte de rugăciuni. În anul 1988 parohia din Dudeştii Vechi a cerut aprobare pentru tipărirea a 5000 de cărţi de rugăciune în limba bulgară pavlicheană, însă statul nu a aprobat decât 1000. Aceasta este singură carte în limba bulgară pavlicheană care s-a tipărit în perioada comunistă.

Se poate spune că în această perioadă, tot ceea ce era mai de preţ pentru bulgarii pavlicheni s-a năruit. Mulţi dintre ei au plecat şi s-au stabilit în alte locuri. Frumoasele tradiţii, şezătoarea, fărşangul s-au pierdut. Aceşti ani ai regimului comunism nu au făcut altceva decât rău, din cauza lui etnia bulgară este pe cale de a dispărea.

Perioada de după căderea comunismului

După căderea comunismului, democraţia a dat libertate bisericii dar şi minorităţilor. Tipărirea cărţilor religioase a fost din nou permisă şi astfel bulgarii pavlicheni au beneficiat de aceasta posibilitate de a tipăro cărţi. În şcoală s-a reintrodus studiul religiei în limba maternă. Astfel s-au tipărit două cărţi: „Biblia şi catehismul pentru copii” şi „Mica Biblie”.

Între anii 1996-2006, parohul din Dudeştii Vechi, a scris 6 cărţi calendar şi „Bišnuvete i tejnata čarkva” („Dudeştenii şi biserica lor”), ultima apărută cu ocazia aniversării a 200 de ani de la ridicarea bisericii. În aceeaşi perioadă a apărut şi Noul Testament în limba bulgară pavlicheană, traducere făcută de preotul Vásilčin Ioan, ajutat fiind de alţi doi preoţi bulgari, Augustinov Gjuka şi Velčov Pérku.

Trebuie amintit şi faptul că după anul 1989 a luat fiinţă organizaţia „Uniunea Bulgarilor din Banat” care editează ziarul „Náša Glás” („Glasul nostru”).

Clădirea bisericii din Dudeştii Vechi

Un lucru demn de remarcat pe care l-au făcut bulgarii pavlicheni este biserica din Dudeştii Vechi, care datorită frumuseţii ei este considerată un adevărat monument istoric. Istoricul Szentkláray, cel care a scris istoria tuturor parohiilor din dieceza de Timişoara afirmă următoarele: „Biserica din Dudeştii Vechi este atât de frumoasă încât este greu să-i găseşti pereche în dieceză“ (Szentkláray, p. 619).

În „Historia domus” se menţionează că în anul 1738 bulgarii pavlicheni şi-au ridicat o biserica din lemn. După câţiva ani s-au hotărât să-şi construiască o biserică mai mare din cărămizi. Astfel că în anul 1764 cu sprijinul „excelsae camerae” au început construcţia ei pe care au terminat-o în anul 1767 când paroh era preotul Kukurov, cel care a sfinţit-o în 20 decembrie.

Din cauza faptului că temelia bisericii nu era solidă în scurt timp zidurile au început să cedeze, ceea ce a dus la închiderea ei în anul 1790. În anul 1793 preotul Kukurov a cerut din nou sprijinul „excelsae camerae” pentru ridicarea unei noi biserici, însă nu a primit decât 2000 de florinţi pentru repararea vechii biserici.

Dudeştenii ai refuzat această suma care era foarte mică şi s-au hotărât să-şi construiască ei singuri, pe cheltuiala lor, o biserică, dar nu una oarecare ci una în stil baroc, asemănătoare cu biserica din Radna. În anul 1801 pe 20 aprilie‚ consiliul bisericesc împreună cu preotul Hagymási, ajuns paroh după moartea preotului Kukurov, au semnat contractul pentru construcţia noii biserici cu Joza Schvörtz, un renumit inginer constructor din Szeged.

Pe data de 4 mai a început demolarea vechii biserici, iar în două săptămâni dudeştenii au reuşit să sape fundaţia pe care au făcut-o foarte adâncă, în ea intrând toate cărămizile din vechea biserică precum şi pietrele din turnul pe care l-au găsit bulgarii pavlicheni în momentul în care au venit în Dudeştii Vechi. Construcţia bisericii s-a terminat în 1803, iar în 1804 s-a lucrat la interiorul ei. Altarul principal a fost făcut de meşteri din Budapesta iar altarele laterale şi statuile au fost făcute la comandă în Tirol Pe data 11 noiembrie 1804 a fost sfinţită noua biserică de episcopul Ladislaus Köszegi. La această sărbătoare au luat parte 16 preoţi dar şi credincioşi din localităţile vecine „Historia domus” menţionează că pentru masa pregătită în cinstea oaspeţilor s-au cheltuit 6000 de florinţi.

Noua Biserică

Noua biserică finalizată în 1804 şi care există şi astăzi are o lungime de 45 de metri şi o lăţime de 15 metri, iar pereţii au grosimea de 1 m. Sanctuarul are o lungime de 15 m şi o lăţime de 10 m. În fiecare parte a bisericii există câte 4 stâlpi care susţin cele 3 cupole iar în sanctuariu există alţi 4 stâlpi care susţin cupola de deasupra altarului principal.

Biserica sărbătoreşte hramul pe 15 august (Adormirea Maicii Domnului). De aceea deasupra altarului principal se găseşte un tablou pictat în ulei şi adus din Viena reprezentând-o pe Sfânta Fecioară. Nu se cunoaşte autorul lui. Altarul principal, ornamentele din lemn de deasupra lui precum şi cele două statui laterale suflate în aur sunt făcute la Budapesta.

Altarele laterale şi statuile de deasupra lor au fost comandate din Austria din regiunea Tirol. Ele au fost făcute de Ferdinannd Stuflesser din Oisei, iar statuile care se găsesc pe pereţii bisericii au fost făcute de Jozu Runggaldier. Băncile au fost aduse din Kikinda după sfinţirea bisericii iar orga care se păstrează şi astăzi a fost cumpărată din Germania în 1812. Ea are 20 de registre şi 980 de fluiere.

În ceea ce priveşte picturile din biserică trebuie amintit că la început interiorul a fost dat numai cu var. Doar pe cupola din sanctuariu au fost pictate două tablouri reprezentându-i pe sfinţii Petru şi Pavel. Mai târziu în anul 1883, a fost pictată toată biserica de către renumitul pictor de biserici Gyöngyösi Rezsö.

De atunci biserica a mai fost văruită de câteva ori dar picturile s-au păstrat. Ultima renovare a interiorului bisericii a avut loc în anul 1992.

Preoţii din biserica din Dudeştii Vechi

Primul preot al bulgarilor pavlicheni a fost Blasius Christofor Mili născut în Croaţia în localitatea Ragusa.

În anul 1727 a fost parohul bulgarilor pavlicheni din Iuric, iar în anul 1738 a venit cu ei Banat, unde i-a slujit încă 10 ani, fiind şi dascăl timp de 7 ani. În anul 1748 a fost chemat la Timişoara de către episcopul Stanislavič pentre a-l ajuta în treburile sale. Cât timp a fost paroh în Dudeştii Vechi a ridicat o biserică din lemn, iar în 1745 a înfiinţat şcoala. Din însemnările lui din 1742 se ştiu numele acelor familii care au ajuns în Dudeştii Vechi.

Până în 1764 preotul Pal Juraş i-a slujit pe bulgarii pavlicheni. În acel an a fost trimis paroh în Viena, iar în locul lui a venit preotul Elsch, care a stat în Dudeşti Vechi doar 3 ani.

În anul 1767 a ajuns în Banat preotul bulgar pavlichean Nikola Kukurov, care timp de 33 de ani a fost paroh în Dudeştii Vechi. În perioada cât a fost paroh s-a construit prima biserică din cărămizi, care a fost sfinţită chiar de el în 1767 pe 20 decembrie. După moartea lui paroh avea sa fie pentru doi ani călugărul piarist Hagymási Emeric.

În anul 1802 a ajuns paroh Paul Radovici, care era de naţionalitate croată. În timpul său s-a sfinţit noua biserică. A murit în anul 1822 iar mormântul lui se găseşte în cimitirul de pe drumul Valcaniului. După moartea lui a fost numit paroh capelanul său, Aloisius Milaşevici, care i-a slujit pe credincioşii bulgari până în anul 1865.

Între anii 1865-1872 bulgarii l-au avut ca paroh pe preotul polonez Stvrtetcky. După el, pentru o perioadă scurtă a fost numit paroh Nicolae Ströbl. In anul 1882 a fost numit paroh Gjura Jonaş care l-a avut ca şi capelan pe Francisc Delin, un bulgar pavlichean născut în Vinga. După Jonaş a rămas paroh preotul Delin, care a murit în anul 1903.

Din anul 1903 şi până în 1940 preotul Kristofcsák Franc a fost paroh iar după moartea lui i-a luat locul preotul Mihai Kurth, care s-a născut şi a crescut în Dudeştii Vechi. Acesta în anul 1944 a fost împuşcat fără nici un motiv pe drumul Sânicolaului de către soldati rusesti. Din anul 1945 preotul Nikola Pflanzer, născut în Denta i-a slujit pe credincioşii din Dudeştii Vechi până în anul 1951 când a fost dus cu forţa în Bărăgan. După ce a fost eliberat a ajuns paroh în Vinga, iar de aici a plecat în Germania unde a şi murit.

Cât timp părintele Pflanzer a fost în Bărăgan, dudeştenii nu au avut preot. Au fost slujiţi de preoţii din Sânnicolaul Mare dar mai ales de părintele Kalapiş Karol, care în această perioadă a fost paroh la Beba Veche.

În anul 1952 a fost trimis în Dudeştii Vechi ca paroh preotul Ştefan Kubinger, dar din cauza vârstei înaintate nu a stat decât până în 1954, an în care preotul Kalapiš Karol i-a luat locul. Acesta a fost paroh până în anul 1984, când după 30 de ani de muncă şi din cauza unei boli s-a pensionat. În locul lui a fost numit paroh Joannes Vasilcin, care îi slujeşte pe credincioşii dudeşteni şi astăzi.

Pe lângă preoţii amintiţi mai sus şi dascăli organiştii au avut un rol important în activitatea bisericii.

Iată care au fost organiştii din parohia din Dudeştii Vechi:

Din anul 1868 şi până în anul 1965 organişti au fost 3 membri ai familiei Topčov: Topčov Ioan, Topčov Ladislau (fiul lui) şi Topčov Ladislau jun., care a intrat în pensie în anul 1965. De atunci şi până astăzi organist este Velciov Petru.

Mulţumiri pentru ajutorul dat de către prof. Camelia Kukov şi prof. Sebastian Kukov.